Animaţie în bârlog
-
In bârlog adăpostiţi, Somn adânc au încă urşii Şi visează
fericiţi, Că au înflorit caişii. Deodat-o rază caldă Se strecoară în
bârlog, Gâdilând l...
Acum 12 ani
duminică, mai 24, 2009
Manastirea Maria Radna
De ziua Europei (fara nici o legatura cu aceasta), catva profesori de la Scoala noasta si ceva mai multi elevi au purces la drum intr-o excursie educativ-instructiva-aceasta e pozitia oficiala-de fapt au purces la ceva frigarui si vre-o 2-3 reprize de fotbal sau volei.
Excusia aceasta a avut (dupa cum am spus si mai sus) drept tinta malul Muresului (nu din dreptul localitatii noastre-nu s-ar mai fi justificat autocarul) de sub vechea Cetate a soimarilor (Soimos).
Daca am trecut prin Lipova, era musai sa ne abatem pe la Manastirea Maria Radna. Cateva cuvinte (si mai multe poze) mai jos:
Curiosi care vor sa afle mai multe sa-i ia rucsacul in spinare si sa purceada la drum. Aceste imagini trebuie sa fie doar aperitivul.
Excusia aceasta a avut (dupa cum am spus si mai sus) drept tinta malul Muresului (nu din dreptul localitatii noastre-nu s-ar mai fi justificat autocarul) de sub vechea Cetate a soimarilor (Soimos).
Daca am trecut prin Lipova, era musai sa ne abatem pe la Manastirea Maria Radna. Cateva cuvinte (si mai multe poze) mai jos:
vedere mirifica din fata cladirii
alinierea
Notă istorică despre Maria-Radna, principalul loc de pelerinaj al Diecezei Romano-catolice de Timişoara
1241. Deja la scurt timp după marea năvălire tătară este atestat un număr de patru localităţi ce conţineau în toponimicul lor numele de "Radna". Ele se găseau în proprietatea cetăţii Solumnus (Şoimoş).
1440. Radna este menţionată pentru prima dată în documente. Toponimicul, care acum apare singur, are la bază cuvântul de origine slavă " ruda ", care se traduce prin " metal ".
1520. În jurul acestui an, o văduvă pioasă ridică prima capelă pe dealul din Radna. După ce Banatul va fi cucerit de către otomani, capela va sluji credincioşilor şi călugărilor franciscani, refugiaţi din calea năvălitorilor pe malul nordic al Mureşului.
1668. Bătrânul Georg Vriconosa donează capelei fraţilor franciscani din Radna o icoană tipărită pe hârtie în atelierul meşterului tipograf Remondini din Bassano del Grappa, în Italia. Aceasta este icoana miraculoasă cinstită până în zilele noastre.
1756. La data de 7 iulie, în sărbătoarea Rusaliilor, are loc aşezarea pietrei de temelie a unei noi biserici pentru Maria-Radna, biserica veche fiind deja neîncăpătoare. Celebrarea este condusă de către prepozitul mare al Capitlului Catedral de Cenad, cu reşedinţa la Timişoara, Clemens Rossi. Noua biserică dăinuie până în zilele noastre.
1768. Se află în vizită la Maria-Radna, arhiducele Josif al Austriei, viitorul împărat Josif al II-lea de Habsburg. Despre el se spune că ar fi fost atât de impresionat de acest loc de har, încât ar fi afirmat că dacă nu ar fi fost arhiduce ar fi dorit să devină guardian la Maria-Radna.
1911. Cele două turnuri ale bisericii din Maria-Radna sunt înălţate fiecare cu câte 30 de metri, astfel ele ajungând la înălţimea totală de 67 de metri. Această realizare se datorează lui Pater Augustinus Prieszter OFM, din a cărui iniţiativă este reamenajată şi colina cu Calea Sfintei Cruci, din spatele bisericii.
1935. În acest an este înregistrat cel mai mare număr de pelerini din istoria Radnei: au venit în pelerinaj împreună cu episcopul diecezan Dr. h. c. Augustin Pacha, peste 73.000 de credincioşi, mulţi dintre ei parcurgând pe jos, împreună cu episcopul întreaga distanţă.
1992. Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, de pie memorie, conferă bisericii de pelerinaj din Maria-Radna titlul de Basilica Minor. Cu această ocazie, arhiepiscopul titular Dr. Adalbert Boros dăruieşte bazilicii din Maria-Radna un nou altar, în semn de mulţumire faţă de Sfânta Fecioara din Maria-Radna pentru ocrotirea acordată Bisericii şi diecezei în vremurile grele ale comunismului.
2003. Începând cu acest an, de la data de 1 octombrie călugării franciscani observanţi, după o bogată şi multiseculară prezenţă părăsesc mănăstirea din Maria-Radna, din lipsă de fraţi. Din acest moment întreaga viaţă a acestui loc de pelerinaj este încredinţată clerului diecezan. Primul paroh din cadrul clerului diecezan este numit în persoana părintelui Andreas Reinholz, Canonicus Iunior în cadrul Capitlului Catedralei Diecezei Romano-Catolice de Timişoara.
cateva imagini din partea locului
Grota Mariei
am urcat (uni mai usor, altii mai incet) Drumul Crucii
imagine de grup pentru albumul scolii
trebuia sa-i facem o bucurie si doamnei de bio
Curiosi care vor sa afle mai multe sa-i ia rucsacul in spinare si sa purceada la drum. Aceste imagini trebuie sa fie doar aperitivul.
marți, mai 05, 2009
de 1 Mai la timisoara
Muzeul satului banatean este singurul muzeu cu profil etnografic in aer liber din Romania care cuprinde centrul civic al satului; format din Primarie, Scoala, Biserica, Casa Nationala cu destinatie culturala si Birt. Acestui ansamblu extraordinar de monumente li se adauga si gospodariile apartinand minoritatilor nationale, ilustrand identitatea culturala a fiecaruia.
Nu e nevoie sa calatoresti prin satele Banatului, pentru ca aici poti vedea tot ceea ce e caracteristic civilizatiei si culturii traditionale banatene.
Casele au in general doua sau trei camere de locuit. Ceea ce constituie o caracteristica si pune in evidenta ospitalitatea specifica poporului roman si mai ales a celei banatenilor, este existenta unei camere de oaspeti, numita "soba mare", sau "soba pentru gosti", in care se pastreaza cele mai frumoase obiecte, impodobita cu stergare si ornamente cu motive geometrice sau florale.
Ne-au impresionat multe din casele pe care le-am vazut, dar va aratam voua, dragi colegi, cateva din judetul Arad: casa de olari din comuna Birchis, ce dateaza din secolul al XIX lea, casa din Carand, secolul al XVII lea.
miercuri, aprilie 22, 2009
Ziua Pamantului - 22 aprilie
Dupa cum poate stiti pe 22 Aprilie se serbeaza Ziua Pamantului
Aparuta in 1970, Ziua Pamantului simbolizeaza lupta impotriva poluarii si problemelor climaterice. Spre deosebire de mai noua si deja mai populara Ora a Pamantului, Ziua Pamantului (Earth Day in engleza) se sarbatoreste in fiecare an pe 22 aprilie si nu presupune o actiune simbolica precum stinsul luminii.
Cu toate acestea, Ziua Pamantului a avut un rol foarte important in mediatizarea problemelor climaterice ale Pamantului. Ea a dat nastere unei organizatii (Earth Day Organization) cu filiale in peste 170 de tari si rezultate notabile in constientizarea omenirii asupra problemelor de mediu, efectelor poluarii, etc .
Voi cum sarbatoriti (ajutati) Pamantul?
luni, martie 30, 2009
Tot respectul, domnule profesor!...
Sa ne cinstim inaintasi si mentorii
Când aud cuvântul „şcoală”, de cele mai multe ori, copiii oftează, se fâstâcesc sau se uită la tine, plini de necaz că iar le aminteşti de învăţătură... Când adulţii aud acelaşi cuvânt, privirile lor se înceţoşează de sute de amintiri: fie amuzante, fie melancolice, fie înfricoşate de imaginea vreunui patru obţinut cândva la o materie „de neînţeles”... Nefăcând excepţie, şi eu privesc cu nostalgie spre vremea când eram şcolăriţă în Şeitin şi am fost călăuzită pe drumul educaţiei de către domnul profesor Ioan Moşneang, dirigintele meu. O călăuză atentă, riguroasă, neobosită, care mi-a demonstrat în cei patru ani că „punctualitatea”, „corectitudinea”, „exactitatea”, „responsabilitatea”, „plăcerea lucrului temeinic” nu sunt doar vorbe sau termeni din dicţionar, ci pot deveni valori pe care se clădeşte o viaţă de om. Cu emoţia firească iscată de vremurile de demult, dar şi cu privirea atentă a dăscăliţei de acum, vreau să-l evoc nu doar pe cel care a fost dascăl timp de 39 de ani, ci şi pe cel care s-a implicat şi se implică şi în prezent în viaţa comunităţii.
Şcoala primară a făcut-o în Şeitin, satul natal, apoi s-a înscris la Şcoala Normală din Arad în 1937... A ales drumul spre cariera didactică, poate şi pentru că, aşa cum a mărturisit şi într-un interviu („Jurnal şeitinean”, nr.2/febr.2009) modelul său în viaţă a fost profesorul de matematică, Gheorghe Roşcoleţ. De la acesta a învăţat să fie obiectiv, onest, organizat şi să muncească temeinic. Şcoala Normală a absolvit-o în 1945, după opt ani; a trecut şi prin iureşul celui de-al Doilea Război Mondial, dar nu a uitat de ţelul său, ceea ce reprezintă o dovadă vie a caracterului său hotărât. Dar cum să nu evoci un om care a şi dat piept cu Istoria, pentru că serviciul militar în cadrul „Şcolii de Subofiţeri de Rezervă” – Radna s-a soldat şi cu participarea la luptele de la Păuliş? Poate că nu este importantă în sine decorarea cu ordinul „Bărbăţie şi credinţă cu spade”... Cu siguranţă, însă, priveşti cu admiraţie o persoană care a înfruntat pentru patrie chiar moartea.
În anii următori, a schimbat doar modalitatea de a lupta, alegând calea spinoasă a educării „puilor de om”: din 1945 a fost învăţător în Şeitin, apoi timp de 3 ani – director şi profesor de matematică în Frumuşeni. Transferându-se iniţial în Semlac, iar apoi în Şeitin (1957) pe catedra de matematică, s-a înscris în paralel şi la cursurile de calificare de 2 ani de la I.I.P.C.D. Timişoara, a obţinut diploma de profesor de matematică-fizică (cu media 9,40), cu drept de a preda la clasele gimnaziale şi, astfel, a revenit în localitatea natală. Rezultatele obţinute de-a lungul anilor au demonstrat că dânsul nu a tratat dăscălia ca meserie, ci drept o vocaţie, neexistând o mai mare satisfacţie decât să te împlineşti prin elevii tăi: 16 elevi au dus mai departe ştafeta (printre care dr. Daniela Stanca – profesor universitar la Universitatea de Vest din Timişoara; prof. Ioan Avram în Semlac; prof. Mariana Totorean; prof. Luminiţa Popescu; prof. Ana Julan – la Amiens în Franţa), elevi cu rezultate deosebite au intrat la Liceul „Ioan Slavici”/„Moise Nicoară” Arad, Liceul Pedagogic Arad; elevul Ovidiu Maxa a ajuns la Liceul Militar din Alba-Iulia; ing.Sabin Totorean este director general la Alcatel în Timişoara; Ioan Roman este informatician în Paris. Dar domnul profesor se gândeşte cu drag şi la mulţi alţii, ajunşi economişti, medici, ingineri, avocaţi (inclusiv la fiica sa), la al căror drum a contribuit şi dumnealui. Recunoaşterea a venit şi pe cale oficială, pentru întreaga sa activitate didactică Ministerul Educaţiei şi Învăţământului acordându-i titlul de „Profesor Evidenţiat” (prin ordinul 5135/18 iunie 1983). Mărturisirea dânsului (în revista specificată anterior), că are doar amintiri frumoase de când a fost dascăl, reprezintă un argument în plus pentru faptul că acest Om nu a căutat doar să îşi facă serviciul, ci a ales corect în viaţă ceea ce l-a împlinit cu adevărat. Constatarea că ar lua-o de la capăt, şi tot ca profesor de matematică, sau afirmaţia „Uneori, visez noaptea ca sunt încă la şcoală” nu mai pare, în acest context, deloc hazardată. Câţi dintre noi nu am dori să putem spune, cu mâna pe inimă, la sfârşitul carierei la fel: „Am facut nu doar ce trebuia, ci şi ceea ce am ştiut noi mai bine, cu dăruire şi cu abnegaţie... – dacă ar fi să alegem din nou, să o luăm de la capăt, nu am schimba nimic”?
Dând timpul înapoi, trebuie să recunosc că încă îmi mai aduc aminte de teoreme, de formule, de ce înseamnă „asociativitate” sau „comutativitate”, de miile de foi cu pătrăţele deasupra cărora m-am chinuit şi eu, încercând să mă „împrietenesc” cu matematica... Dar ceea ce m-a uimit atunci în clasa a opta mai ales, şi mă uimeşte şi acum, dupa atâta vreme, este altceva: RĂBDAREA domnului profesor (şi poate ca acesta este şi secretul reuşitei sale). Faptul că un an întreg, de trei ori pe săptămână, ne aduna pe toţi, fără excepţie, pentru a munci suplimentar la matematică. Ţin minte perfect programul: marţi, joi şi sâmbătă, de la 7 la 8 dimineaţa. Nu conta că alegeai o şcoală profesională sau un liceu, nu conta că aveai de înfruntat întunericul, zăpada, ploaia, oboseala... nimic nu era lăsat la voia întâmplării – totul se însuşea temeinic... Avându-l ca profesor de matematică, reuşita la examen devenea o garanţie. Poate că şi exigenţa dumnealui a fost o condiţie a succesului nostru. Nimic nu îl deranja mai mult decât un elev care se ducea cu tema nefăcută la oră sau cu problema rezolvată greşit. De aceea, era chiar firesc să-l căutăm acasă pentru a primi explicaţii suplimentare. Dar şi ca diriginte al clasei mele, implicarea dânsului a fost maximă: prin colaborare cu părinţii, el a explicat importanţa programului strict de învăţare. Aşa încât, niciunul din clasa noastră nu era văzut pe stradă între ora 14 şi ora 17... Toţi ne străduiam şi ne ambiţionam să punem bazele ferme ale educaţiei noastre viitoare.
Dacă profesoratul i-a împlinit vocaţia intelectuală, şeitinienii au descoperit şi vocaţia artistică a domnului profesor. Şi, poate nu întâmplător, s-a născut într-o zi sfântă, în 25 decembrie 1922: ca şi cum destinul i-ar fi fost binecuvântat de asocierea cu Sărbătoarea Crăciunului. Se poate aminti de înfiinţarea corului bărbătesc din Şeitin cu care a cântat şi la biserică, şi la căminul cultural, luând la concursul de specialitate premiul II pe judeţ, iar corul Căminului Cultural din Frumuşeni a obţinut locul II pe ţară. Chemarea artei, dar şi plăcerea lucrului temeinic făcut l-au determinat pe domnul profesor să cultive această preocupare: în 1962 a absolvit Şcoala Populară de Artă din Lugoj, secţia dirijat – canto cu media 10. Corul Şcolii Generale din Şeitin a avut parte, astfel, de un conducător bine pregătit, dar şi cu dragoste de cântec; aşa încât rezultatele de la concursuri nu au încetat să apară (locul I sau II). Aceeaşi activitate de îndrumător, de organizator şi de dirijor, dar nu în lumea cifrelor, ci a notelor muzicale, a fost depusă şi la Căminul Cultural Şeitin.
Nici azi dânsul nu a abandonat misiunea de a fi un stâlp al comunităţii. La orice botez, la orice nuntă, la orice înmormântare, glasul dumnealui se aude curat, elegant, distins în biserica satului; la orice sărbătoare sau liturghie obişnuită, domnul profesor îşi ocupă locul în strană... în slujba Domnului mai mult ca oricând, statutul de model personal se luminează. Şi câţi din cei prezenţi nu pleacă la sfârşit de la biserică, rostind nu doar „Sărut mâna, părinte!”, ci şi „Tot respectul, domnule profesor!”?...
Aşadar, nimic nu defineşte mai bine destinul domnului profesor Ioan Moşneang decât străvechea zicală românească „Omul sfinţeşte locul”... Trecut prin focul celui de-al Doilea Război Mondial, luptând să fie un „luminător” al satului, şi-a păstrat căldura şi sensibilitatea sufletului, revărsându-le în cântec. Dacă ar fi prezent astăzi, aici, l-aş întreba „Ce v-a călăuzit prin valurile vremii?” Aşa, doar mă întreb, nostalgică, ce sau cine ne cârmuieşte – până la urmă – destinul?
Înv. Angela Deliman
Când aud cuvântul „şcoală”, de cele mai multe ori, copiii oftează, se fâstâcesc sau se uită la tine, plini de necaz că iar le aminteşti de învăţătură... Când adulţii aud acelaşi cuvânt, privirile lor se înceţoşează de sute de amintiri: fie amuzante, fie melancolice, fie înfricoşate de imaginea vreunui patru obţinut cândva la o materie „de neînţeles”... Nefăcând excepţie, şi eu privesc cu nostalgie spre vremea când eram şcolăriţă în Şeitin şi am fost călăuzită pe drumul educaţiei de către domnul profesor Ioan Moşneang, dirigintele meu. O călăuză atentă, riguroasă, neobosită, care mi-a demonstrat în cei patru ani că „punctualitatea”, „corectitudinea”, „exactitatea”, „responsabilitatea”, „plăcerea lucrului temeinic” nu sunt doar vorbe sau termeni din dicţionar, ci pot deveni valori pe care se clădeşte o viaţă de om. Cu emoţia firească iscată de vremurile de demult, dar şi cu privirea atentă a dăscăliţei de acum, vreau să-l evoc nu doar pe cel care a fost dascăl timp de 39 de ani, ci şi pe cel care s-a implicat şi se implică şi în prezent în viaţa comunităţii.
Şcoala primară a făcut-o în Şeitin, satul natal, apoi s-a înscris la Şcoala Normală din Arad în 1937... A ales drumul spre cariera didactică, poate şi pentru că, aşa cum a mărturisit şi într-un interviu („Jurnal şeitinean”, nr.2/febr.2009) modelul său în viaţă a fost profesorul de matematică, Gheorghe Roşcoleţ. De la acesta a învăţat să fie obiectiv, onest, organizat şi să muncească temeinic. Şcoala Normală a absolvit-o în 1945, după opt ani; a trecut şi prin iureşul celui de-al Doilea Război Mondial, dar nu a uitat de ţelul său, ceea ce reprezintă o dovadă vie a caracterului său hotărât. Dar cum să nu evoci un om care a şi dat piept cu Istoria, pentru că serviciul militar în cadrul „Şcolii de Subofiţeri de Rezervă” – Radna s-a soldat şi cu participarea la luptele de la Păuliş? Poate că nu este importantă în sine decorarea cu ordinul „Bărbăţie şi credinţă cu spade”... Cu siguranţă, însă, priveşti cu admiraţie o persoană care a înfruntat pentru patrie chiar moartea.
În anii următori, a schimbat doar modalitatea de a lupta, alegând calea spinoasă a educării „puilor de om”: din 1945 a fost învăţător în Şeitin, apoi timp de 3 ani – director şi profesor de matematică în Frumuşeni. Transferându-se iniţial în Semlac, iar apoi în Şeitin (1957) pe catedra de matematică, s-a înscris în paralel şi la cursurile de calificare de 2 ani de la I.I.P.C.D. Timişoara, a obţinut diploma de profesor de matematică-fizică (cu media 9,40), cu drept de a preda la clasele gimnaziale şi, astfel, a revenit în localitatea natală. Rezultatele obţinute de-a lungul anilor au demonstrat că dânsul nu a tratat dăscălia ca meserie, ci drept o vocaţie, neexistând o mai mare satisfacţie decât să te împlineşti prin elevii tăi: 16 elevi au dus mai departe ştafeta (printre care dr. Daniela Stanca – profesor universitar la Universitatea de Vest din Timişoara; prof. Ioan Avram în Semlac; prof. Mariana Totorean; prof. Luminiţa Popescu; prof. Ana Julan – la Amiens în Franţa), elevi cu rezultate deosebite au intrat la Liceul „Ioan Slavici”/„Moise Nicoară” Arad, Liceul Pedagogic Arad; elevul Ovidiu Maxa a ajuns la Liceul Militar din Alba-Iulia; ing.Sabin Totorean este director general la Alcatel în Timişoara; Ioan Roman este informatician în Paris. Dar domnul profesor se gândeşte cu drag şi la mulţi alţii, ajunşi economişti, medici, ingineri, avocaţi (inclusiv la fiica sa), la al căror drum a contribuit şi dumnealui. Recunoaşterea a venit şi pe cale oficială, pentru întreaga sa activitate didactică Ministerul Educaţiei şi Învăţământului acordându-i titlul de „Profesor Evidenţiat” (prin ordinul 5135/18 iunie 1983). Mărturisirea dânsului (în revista specificată anterior), că are doar amintiri frumoase de când a fost dascăl, reprezintă un argument în plus pentru faptul că acest Om nu a căutat doar să îşi facă serviciul, ci a ales corect în viaţă ceea ce l-a împlinit cu adevărat. Constatarea că ar lua-o de la capăt, şi tot ca profesor de matematică, sau afirmaţia „Uneori, visez noaptea ca sunt încă la şcoală” nu mai pare, în acest context, deloc hazardată. Câţi dintre noi nu am dori să putem spune, cu mâna pe inimă, la sfârşitul carierei la fel: „Am facut nu doar ce trebuia, ci şi ceea ce am ştiut noi mai bine, cu dăruire şi cu abnegaţie... – dacă ar fi să alegem din nou, să o luăm de la capăt, nu am schimba nimic”?
Dând timpul înapoi, trebuie să recunosc că încă îmi mai aduc aminte de teoreme, de formule, de ce înseamnă „asociativitate” sau „comutativitate”, de miile de foi cu pătrăţele deasupra cărora m-am chinuit şi eu, încercând să mă „împrietenesc” cu matematica... Dar ceea ce m-a uimit atunci în clasa a opta mai ales, şi mă uimeşte şi acum, dupa atâta vreme, este altceva: RĂBDAREA domnului profesor (şi poate ca acesta este şi secretul reuşitei sale). Faptul că un an întreg, de trei ori pe săptămână, ne aduna pe toţi, fără excepţie, pentru a munci suplimentar la matematică. Ţin minte perfect programul: marţi, joi şi sâmbătă, de la 7 la 8 dimineaţa. Nu conta că alegeai o şcoală profesională sau un liceu, nu conta că aveai de înfruntat întunericul, zăpada, ploaia, oboseala... nimic nu era lăsat la voia întâmplării – totul se însuşea temeinic... Avându-l ca profesor de matematică, reuşita la examen devenea o garanţie. Poate că şi exigenţa dumnealui a fost o condiţie a succesului nostru. Nimic nu îl deranja mai mult decât un elev care se ducea cu tema nefăcută la oră sau cu problema rezolvată greşit. De aceea, era chiar firesc să-l căutăm acasă pentru a primi explicaţii suplimentare. Dar şi ca diriginte al clasei mele, implicarea dânsului a fost maximă: prin colaborare cu părinţii, el a explicat importanţa programului strict de învăţare. Aşa încât, niciunul din clasa noastră nu era văzut pe stradă între ora 14 şi ora 17... Toţi ne străduiam şi ne ambiţionam să punem bazele ferme ale educaţiei noastre viitoare.
Dacă profesoratul i-a împlinit vocaţia intelectuală, şeitinienii au descoperit şi vocaţia artistică a domnului profesor. Şi, poate nu întâmplător, s-a născut într-o zi sfântă, în 25 decembrie 1922: ca şi cum destinul i-ar fi fost binecuvântat de asocierea cu Sărbătoarea Crăciunului. Se poate aminti de înfiinţarea corului bărbătesc din Şeitin cu care a cântat şi la biserică, şi la căminul cultural, luând la concursul de specialitate premiul II pe judeţ, iar corul Căminului Cultural din Frumuşeni a obţinut locul II pe ţară. Chemarea artei, dar şi plăcerea lucrului temeinic făcut l-au determinat pe domnul profesor să cultive această preocupare: în 1962 a absolvit Şcoala Populară de Artă din Lugoj, secţia dirijat – canto cu media 10. Corul Şcolii Generale din Şeitin a avut parte, astfel, de un conducător bine pregătit, dar şi cu dragoste de cântec; aşa încât rezultatele de la concursuri nu au încetat să apară (locul I sau II). Aceeaşi activitate de îndrumător, de organizator şi de dirijor, dar nu în lumea cifrelor, ci a notelor muzicale, a fost depusă şi la Căminul Cultural Şeitin.
Nici azi dânsul nu a abandonat misiunea de a fi un stâlp al comunităţii. La orice botez, la orice nuntă, la orice înmormântare, glasul dumnealui se aude curat, elegant, distins în biserica satului; la orice sărbătoare sau liturghie obişnuită, domnul profesor îşi ocupă locul în strană... în slujba Domnului mai mult ca oricând, statutul de model personal se luminează. Şi câţi din cei prezenţi nu pleacă la sfârşit de la biserică, rostind nu doar „Sărut mâna, părinte!”, ci şi „Tot respectul, domnule profesor!”?...
Aşadar, nimic nu defineşte mai bine destinul domnului profesor Ioan Moşneang decât străvechea zicală românească „Omul sfinţeşte locul”... Trecut prin focul celui de-al Doilea Război Mondial, luptând să fie un „luminător” al satului, şi-a păstrat căldura şi sensibilitatea sufletului, revărsându-le în cântec. Dacă ar fi prezent astăzi, aici, l-aş întreba „Ce v-a călăuzit prin valurile vremii?” Aşa, doar mă întreb, nostalgică, ce sau cine ne cârmuieşte – până la urmă – destinul?
Înv. Angela Deliman
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
