„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nor de aur din marea de amar”, spunea M. Eminescu într-o însemnare făcută pe marginea unui manuscris. Eminescu a fost „sorbit din popor” şi înălţat undeva acolo sus, în eternitate prin opera vastă pe care a creat-o şi pe care a lăsat-o moştenire tuturor generaţiilor trecute, prezente, dar şi viitoare. Uitând de Eminescu este ca şi cum am uita o parte din trecutul nostru, deoarece poetul aparţine spiritual acestui popor.
Citind poeziile lui Eminescu te transpui într-un univers aparte, unde totul este posibil, dar în acelaşi timp imposibil. Dorul copilăriei, al visului, al iubirii şi al nefericirii se împletesc în poezia lui.
Pentru poet poezia reprezintă o creaţie pură, divină, în care imaginile poetice sunt „icoane”ce înnobilează prin sensibilitate, şi emoţie, mintea şi sufletul omenesc.
Mihai Eminescu – Scrisoarea I
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.
Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!
